In putine cuvinte, in loc de inceput.....

Mi-a placut, cam de cand imi aduc aminte, sa desenez. Stangaci, timid, inocent, caci asa era si varsta primelor mele incercari. Nimic spectaculos, nimic de retinut. Eram ca multi alti copii, care, sper ca si astazi, continua sa se amuze prin astfel de activitati.

In jurul varstei de 16 ani, printr-o imprejurare fericita, pe care nu o voi descrie in urmatoarele randuri, am intrat in posesia unei cantitati impresionante – parea atunci, nesemnificativa dupa cum am constatat ulterior, de carti ce apartinusera tatalui meu, fugit din tara inainte de 1989. Intre ele, am gasit un caiet, o agenda mai curand, tocita de vreme, neprietenoasa in exterior. Intre copertile ei, insa, ascundea, niste minuni. Erau niste desene, facute in creion in cea mai mare parte, unele in culori, de o frumusete greu de descris in putine cuvinte. Erau atat de clare, curate, perfecte – pareau fotografii. Erau si cateva insemnari, cu un scris lin, cursiv, usor timid. Agenda fusese a bunicii mele – mama tatalui meu, si cred ca o pastrase din adolescenta ei, caci era semnata cu numele ei dinaintea casatoriei. Am pastrat mereu un regret ca nu am reusit sa o cunosc mai bine pe bunica mea, care a pierit foarte tanara, cand eu aveam vreo 6 ani. Nu doar ca atunci am simtit ca o cunosc, ci si ca am gasit legatura dintre mine si ea, pe care intotdeauna am cautat-o. Dupa cativa ani am descoperit si cateva din tablourile pictate de ea, unele in familie, altele nu.

Adolescenta, perioada liceului, m-a ajutat oarecum sa mentin vie in sufletul meu aceasta placere, a desenului, a culorii, a picturii. Dar, pana de curand, a fost o placere interzisa altora. A fost doar a mea. Nu am spus-o nimanui, nu am arata nimanui vreun desen. Doar pentru ca eram convinsa ca nu valoreaza nimic, ca lucrarile mele nu sunt demne de a fi admirate. Ca doar marii artisti pot cere, indreptatit, atentia si aprecierea. Astazi vi le arat tuturor, asa ca un act de mare curaj....Fara a ma pretinde vreun moment artist. Dar, indiscutabil, iubitoare de frumos. Iar frumusetea este subiectiva.

Bunica mea m- a cucerit definitiv, la multi ani dupa ce nu mai era alaturi de noi ,cu darul ei desavarsit, mama mea coase goblen – cu o infinita rabdare, migala si daruire de....din totdeauna. Tatal meu e preot si poate ca datorita unei vieti traite impartind si impartasind bucati din sufletul tau cu oamenii, asa cum a trait el, mi-a dat si mie curajul de a scrie acum aceste pagini.

Am urmat Liceul Pedagogic (timp de 5 ani – asa era in vremea aceea), apoi Dreptul, aprofundat cu doi ani de Master si ma ocup de Resurse Umane la o firma privata ce activeaza in domeniul constructiilor... Si vorbim despre pictura??? Da, ea poate rasari din cele mai neasteptate locuri si, mai ales, din cele mai surprinzatoare suflete.

Oricine este binevenit si, sper ca se va simti, bineprimit, in aceste pagini. Intentia mea ramane, insa, aceea de a ma adresa amatorilor de pictura, celor care picteaza de placere, cu patima, celor care picteaza asa cum simt. Ma adresez celor care, cel mai probabil, vor ramane pentru totdeauna amatori, dar care iubesc arta ca un profesionist.